Mi-am inceput ziua cu noua scurtmetraje din “Umbre”, sectiunea cu bizarerii a festivalului. Merita sa mentionez doar doua dintre aceste filme, dar am invatat ca, atunci cand merg la “Umbre”, nu trebuie sa am asteptari prea mari:
- canadianul “The Interior Monologue of Gill the Goldfish” / “Monologul interior al lui Gill, pestisorul de aur” de Jim Goodall – combinatie amuzanta de animatie si live action, care ne prezinta gandurile unui pestisor singur, ce-si uraste stapanul si propria viata, si un film care a parut la fel de stingher in grupaj ca si protagonistul sau in acvariu;
- belgianul “Of Cats and Women” de Jonas Govaerts – pentru titlu (aluzie clara la Steinbeck) si pentru ca iubitorii pisicilor il vor digera chiar mai greu decat americanul “Euthanasia” de Adrian Grenier, prezentat la primul NexT; altfel, filmul reitereaza un adevar cunoscut dintr-o groaza de thrilleruri: unii oameni pur si simplu nu pot accepta sa fie parasiti de parteneri.

Dupa-amiaza am revazut capodopera cineastului spaniol Víctor Eríce, “El espíritu de la colmena” / “Spiritul stupului” (1973), un film care intra fara probleme intr-un Top 10 personal. Ma gandesc acum daca am intalnit altundeva o interpretare a unui copil la fel de convingatoare precum cea a Anei Torrent (atunci avea doar sapte ani, intre timp s-a impus ca mare actrita) din acest prim lungmetraj (din doar trei!) al lui Eríce si nu prea gasesc. Ana este o fetita hipersensibila care descopera ca fictiunea (in acest caz, horrorul clasic “Frankenstein”, al lui James Whale, din 1931) poate deveni realitate. Povestea este plasata intr-un satuc izolat, la inceputul dictaturii de patru decenii a lui Franco. Filmul, lansat cu doi ani inainte de moartea dictatorului, are trimiteri la sistemul totalitar instaurat de acesta, prin observatiile tatalui eroinei (interpretat de un alt mare actor spaniol, Fernando Fernán Gómez), apicultor amator, despre societatea albinelor; spiritul care patrunde in stupul uman in statu nascendi este chiar monstrul lui Frankenstein, adus mai intai de o caravana cinematografica, apoi de un tren (simbol al chemarii departarilor). Eríce abordeaza cu o tandrete rara universul inocentei, in care intervine fascinatia magica a cinematografului, reusind sa creeze, fara graba, o atmosfera seducatoare. A urmat apoi:

eTIFFania zilei
Primul film din competitie, prima revelatie de la TIFF 7. Cineastul mexican Fernando Eimbcke este fost “clipangiu”, iar “Lake Tahoe” / “Lacul Tahoe” e al doilea lungmetraj al sau (dupa “Duck Season” / “Sezonul ratelor” din 2004 – si el un film excelent, mi s-a spus) si a castigat doua premii la Berlinale anul acesta. Un coming-of-age movie cu un protagonist de care e aproape imposibil sa nu te atasezi, o duioasa si subtila comedie amara, cu lungi cadre fixe si un cuceritor umor sec, dar si cu o drama de familie bine potentata, fara nici o nota discordanta. Aparent, un pusti de 14 ani isi buseste masina langa un orasel mexican adormit si mizer, apoi trece prin tot felul de peripetii comice ca s-o reporneasca, ajungand sa plimbe un caine, sa mearga la un film cu karate si sa aiba grija de un bebelus, pentru a le face pe plac noilor prieteni intalniti de-a lungul zilei. De fapt, de abia pe la jumatatea filmului aflam what it’s all about, iar explicatia titlului o primim numai la sfarsit – nu am de gand sa va stric aceste surprize, pentru ca “Lake Tahoe” nu trebuie ratat. Cred ca, daca am vedea zilnic un astfel de film, vietile noastre ar fi mult mai implinite.

Dupa o revelatie, a venit insa o mare dezamagire. In timp ce “Lake Tahoe” se inscrie deja in lupta pentru premiile TIFF-ului, estonianul “Autumn Ball” / “Balul de toamna” al lui Veiko Õunpuu candideaza, pentru mine, la titlul de film cu cele mai multe clisee pe metru de pelicula, in pofida palmaresului mai bogat (distinctii la Venetia, Salonic, Bratislava si Marrakech). Un puzzle in care piesele nu se potrivesc defel, vreo duzina de personaje lipsite de autenticitate – toate acestea intr-un fel de “Crash” estonian, mult mai stupid decat originalul. Diferenta dintre “Lake Tahoe” si “Autumn Ball” e aceea dintre o autostrada lina ca-n palma si un drum de tara plin de hartoape. Acolo totul curgea firesc, aici totul mi s-a parut fals. Mi se va spune ca primul era un film “minimalist”, in timp ce al doilea – un film “coral”. Nu, este vorba de un film adevarat, realizat cu talent si cu mult suflet, si de o facatura ordinara, copiata dupa un model de succes. Care-i mesajul lui “Autumn Ball”? “Suntem toti niste oameni singuri si tristi. Si patetici pe deasupra.” Yeah right, foarte original… Cateva episoade (prima intalnire dintre garderobier si scriitoare, achizitionare unei reviste porno dintr-un supermarket) ar fi putut deveni niste scurtmetraje reusite, dar in ansamblu nimic nu se leaga, oricat s-ar strofoca autorul. Cat despre numeroasele momente de umor gros, cele mai multe nejustificate, ele sunt molipsitoare si nefaste, pentru ca te fac sa razi ca prostul, fara sa realizezi ca esti tras pe sfoara, si te indeparteaza de drama personajelor (daca ele au intr-adevar vreo drama). Nu mai vorbesc de muzica agresiva si redundanta, si ea menita sa astupe gaurile scenariului. Ca sa puna capac la toate, fimul are si doua ore, pe care eu unul le-am suportat cu mari dificultati.