Maine seara (vineri, 17 iulie), in clubul Control de pe Strada Academiei nr. 19 (Pasaj Victoria) are loc evenimentul “Timishort takes Control! feat. Dekadens & HiJACK”.

Seara incepe, de la ora 21, cu o selectie spectaculoasa de filme prezentate la prima editie a Festivalului International de Scurtmetraj Timishort (Timisoara, 6 – 10 mai 2009), alese special pentru aceasta ocazie. De la ora 23, trupa indie / alternative (cu elemente de post-punk si electro) Dekadens, o revelatie a scenei underground bucurestene, va sustine al doilea concert local in noua sa formula. De la ora 00:30 si pana in zori de zi, HiJACK (a.k.a. Jackhammer Jesus, fost Djahz) si alti invitati speciali vor incinge atmosfera intr-un afterparty de senzatie.

Biletele la eveniment costa 15 RON si pot fi achizitionate la intrarea in club.

Una dintre cele mai influente trupe ale muzicii underground a ultimelor decenii, The Legendary Pink Dots, ajunge in sfarsit si in România, dupa 30 de ani de activitate; grupul va sustine, azi si maine, doua concerte in clubul Control din Bucuresti.

Infiintata in 1980, in Anglia, de catre Edward Ka-Spel si Phil “The Silverman” Knight, trupa se stabileste in Olanda la mijlocul deceniului noua. Sound-ul grupului a fost descris de-a lungul timpului ca un amalgam de rock psihedelic, industrial, synth-pop si avant-garde. Desi sint foarte greu de categorisit, cei de la Legendary Pink Dots au fost adesea comparati cu Pink Floyd sau Can.

In cei aproape 30 de ani de cariera, trupa a scos peste 40 de albume. Pe deasupra, componentii ei au mai lansat vreo 40 de albume solo, au format diferite proiecte paralele (The Tear Garden fiind cel mai cunoscut exemplu) si au colaborat cu alte trupe-cult, precum Current ‘93 sau Nurse with Wound.

In concertul de la Bucuresti, formatia isi promoveaza noul album, “Plutonium Blonde”. Componenta actuala a grupului este: Edward Ka-spel (voce, keyboards, gadgets), Phil “The Silverman” Knight (keyboards, electronic devices, gadgets), Niels Van Hoorn (saxofon, flaut, clarinet si alte instrumente de suflat), Martijn De Kleer (chitara, bass, banjo, vioara, percutie, gadgets).

Ineditul primei prezente The Legendary Pink Dots in România sta in faptul ca se va intinde pe parcursul a doua zile. Astfel, azi (miercuri, 20 mai) vor avea loc concertele solo ale lui Edward Ka-spel si “The Silverman”, urmate de un show The Legendary Pink Dots de 30 de minute. Concertul propriu-zis The Legendary Pink Dots va avea loc maine (joi, 21 mai).

Ambele evenimente incep la ora 21:00. La cel de azi, intrarea costa 20 RON, iar la cel de maine, 45 RON. Biletele se achizitioneaza la intrarea in club. Control se afla pe Strada Academiei nr. 19 (intrarea prin Pasajul Victoria, dinspre Facultatea de Arhitectura).

Luni, 7 ianuarie 2008, la ora 14, postul VH1 Classic difuzeaza emisiunea “20 Greatest Power Ballads”

Cei care nu sunt familiarizati cu terminologia muzicala sau macar cu argoul FM se vor intreba pe buna dreptate ce reprezinta cu adevarat misterioasa sintagma “power ballad”. Este vorba despre un gen, un atribut, o forma muzicala? O simpla calatorie prin literatura de specialitate poate lamuri eventualele neclaritati. Stil specific hard & heavy-ului, “power ballad”-ul si-a facut aparitia pe scena muzicala a anilor ’70, ’80, ’90, continuandu-si saga sub diverse forme derivate in anii 2000.

Power Ballad-ul este mai degraba cantec de dragoste decat balada, gen de la care a imprumutat doar forma de baza. De obicei, o astfel de creatie debuteaza cu o chitara acustica si/sau o partitura soft de clape. Tobele grele si chitarele distorsionate intervin mai tarziu, pe parcursul piesei, cand “zarurile pareau a fi aruncate”. Astfel de piese isi gasesc locul spre finalul albumelor sau concertelor.

Intre promotorii stilului, in anii ’70 se numara formatii precum Styx, REO Speedwagon, Def Leppard, Queen, Scorpions. Cateva dintre power ballad-urile care au facut voga incepand cu jumatate anilor ’80 sunt “Angel” – Aerosmith, “Bed of Roses” – Bon Jovi, “Mama, I’m Coming Home” – Ozzy Osbourne, “I Remember You” – Skid Row. Si “Heaven” a lui Brian Adams intra in aceasi categorie. Fiind vorba de un stil, nu de un gen muzical, power ballad–ul poate fi abordat si dinspre alte orizonturi decat cele heavy. De exemplu, “Listen To Your Heart” – Roxette sau “My Heart Will Go On” – Celine Dion sunt catalogate de asemenea ca “balade de forta”.

In zilele noastre, termenul este folosit cu predilectie pentru creatii precum “Fall To Pieces” – Velvet Revolver, “With Arms Wide Open” – Creed sau “My Immortal” – Evanescence.

Interesant este ca, in ciuda fortei si audientei pe care o are “modul” power ballad in abordarea unei piese, muzicienii romani nu se prea inghesuie pe acest drum, preferand “imnul” sau “slagarul”. Altfel spus, multi ar sari direct la refren pentru a intra mai rapid “in paine”.

Miercuri, la ora 20, pe postul VH1 va fi difuzata emisiunea “Smells Like ’90s”.

Daca sunetul electric s-a impus in ceea ce poarta numele generic “pop music” pe parcursul anilor ‘60, tot atunci fiind trasate principalele directii de dezvoltare ale “noului gen” (ce-si are originea in “Rock Around the Clock”), odata cu anii ‘70 avea sa se dezvolte muzica progressive, sa apara disco-ul si, ca reflex anti-consumist, punk-ul. Anii ‘80 au impus standardul pieselor de trei minute si de 90 – 140 “beats per minute”, precum si videoclipul muzical. Desigur, in paralel cu triumful disco, (toate) celelalte genuri au continuat sa existe si chiar s-au produs new entry-uri spectaculoase (albumele King Crimson, Peter Hammill sau Peter Gabriel, aparute in deceniul noua, au intrat in constiinta publicului). Ca asociatie libera, isi (mai) aminteste cititorul despre “Thriller”, Michael Jackson si break dance?

In ‘90, ani ai unei depline perioadei post – postmoderne, s-au scos “de la naftalina” formatii saizeciste, sound-ul cu parfum de Woodstock sau diverse idei undergroud (Velvet & co.), care trecusera relativ neobservate. Valurile create de recuperarea dimensiunii Janis Joplin prin filmul The Rose sau/si de reusita deplina in cazul Doors prin filmul omonim, regizat de Oliver Stone, s-au intersectat cu “talazurile” starnite de grunge sau unplugged. Techno-ul, house-ul si subgenurile si-au urmat saga, in paralel cu rap-ul si hip- hop-ul. In punk, metal si subgenuri s-au (s)pus de asemenea lucruri grele.

Fara a avea pretentia de a face o istorie exhaustiva a muzicii, gusturilor sau miscarilor din zonele (pop) culturale conexe, recomandam emisiunea “Smells Like ’90s”, care are, din punctul nostru de vedere, valoarea unui link. Fiecare iubitor de muzica se raporteaza diferit la diversele periode si stiluri cu care a facut cunostinta. Odata cu trecerea timpului, avem avantajul de a (le) privi in ansamblu.

Titlul acestui articol este partial imprumutat de la Peter Gabriel, al carui album “Secret World Live” a aparut in 1994. “Come Talk To Me” este una dintre acele piese pe care o ascult intotdeauna cu placere (bucurie).

Luni, 17 decembrie, la ora 20, postul de televiziune Mezzo difuzeaza: Nigel Kennedy – The Blue Note Sesion in Live.

Violonistul britanic Nigel Kennedy socheaza prin “look” la fiecare aparitie. Tinand cont de genul de muzica abordat si de nivelul valoric indiscutabil, modul de (auto)prezentare al artistului este unic. Frizura, imbracamintea si atitudinea sunt intr-adevar diferite de tot ceea ce se petrece pe scenele filarmonicilor sau institutiilor similare. In plan sonor insa, fiecare element este conform standardelor din domeniul muzicii clasice sau al altor genuri abordate. Numele lui Kennedy poate fi intalnit in relatie cu rock-ul, celtic music-ul, jazz-ul sau traditional-ul. Printre albumele sale se numara si un “Jimi Hendrix Tribute”. Exista, de asemenea, o piesa “Tribute to Maria Tanase” – aflata pe albumul “East Meets East”, “scos” impreuna cu ansamblul folcloric Kroke Band, din Polonia.

“Blue Note Sesions” este titlul albumului de jazz al quintetului condus de Nigel, aparut (in varianta CD si DVD) in octombrie 2007. Se spune, in lumea melomanilor, ca un jazzman poate interpreta o partitura clasica daca doreste, dar ca unui profesionist al “muzicii simfonice” ii este total peste mana sa improvizeze si, cum jazz-ul se bazeaza pe improvizatie … Cu Nigel insa, nimic nu este batut in cuie.

In octombrie anul curent, distinsul artist a intreprins un mini-turneu in Bulgaria, concertand la Varna si la Sofia (dupa ce fusese in urma cu cativa ani si la Bucuresti, in cadrul Festivalului Enescu). Partiturile din Beethoven si Mozart s-au metamorfozat, prin improvizatii, in “Purple Haze” (Hendrix) sau in teme de-ale lui Miles Davies. Freza a la “Eraserhead” (vezi filmul lui David Lynch!) a fost “asezonata” cu o tinuta completa post-punk. Aparitia a surprins, a amuzat, a provocat. In momentul in care a primit flori din partea organizatorilor, in numele unei alergii la polen, Nigel Kennedy a transmis omenirii urmatorul mesaj: “What the fuck is that?”

Sambata, 15 decembrie, la ora 20, postul Mezzo va difuza documentarul artistic “Dee Dee Bridgewater : Motherland”.

Inca de la inceputurile carierei sale artistice, Dee Dee a cantat cu “marii” jazz-ului, dintre care ii amintim pe Sonny Rollins, Dizzy Gillespie, Dexter Gordon sau Max Roch. Cele doua Grammy-uri castigate de-a lungul timpului vorbesc despre audienta sa la marele public. Albumul din 2007, “Red Earth”, este unul dintre acele materiale sonore care devin “clasice” inca de la prima auditie. Pe “Pamantul rosu” poliritmia realizata prin percutii incendiare, armoniile bazate pe chitara, dar si pe instrumente “ciudate” precum sokou ori kora sau solistica “atacata” pe un tip de vioara cu o singura coarda – in dialog cu vocea, sunt argumente artistice care il conving pe ascultator ca in muzica, atunci cand aceasta este practicata de “cei alesi”, nu exista nici o limita. La Dee Dee, clasicul si modernul se contopesc intr-o amprenta stilistica inconfundabila. Din punctul de vedere al capacitatilor vocale, este o perfecta corespondenta feminina a lui Bobby McFerrin. “Don’t Worry, Be Happy” – the jazz is still alive! In Statele Unite (daca nu cumva in intreaga lume), Dee Dee este recunoscuta drept “The First Lady of Jazz”.

“Miss” Bridgewater aminteste, prin anumite tuse ale vocii sale, deopotriva de Nancy Wilson, Nina Simone, Tina Turner, dar si de inconfundabila Ella Fitzgerald. Este vorba despre o intreaga traditie insusita, asumata si update-ata prin contributia personala. O istorie si un limbaj aflate departe de a-si fi epuizat potentialul. Conform unei “snoave”, cand unui rege european din Evul Mediu i s-a adus o girafa “in carne si oase”, a afirmat ca asa ceva nu exista. Sentimente similare pot fi declansate in fata evidentei vocii cu care a fost inzestrata si pe care si-a cultivat-o Dee Dee.

Amintim ca artista a concertat in luna mai 2007 (si) la Festivalul de Jazz de la Sibiu, dupa ce sustinuse un concert la Bucuresti in urma cu doi ani.

Seria de emisiuni “Motherland”, propusa de Mezzo face cunostinta publicului cu istoria muzicii “negro” a blues-ului. dar si cu artisti reprezentativi, care prin arta lor au determinat coordonatele lumii actuale, prin fixarea de repere viabile.

Miercuri, 12 decembrie, ora 19:00, la TVR Cultural – spectacol de opera: “Turcul in Italia” de Gioacchino Rossini.

“Il turco in Italia” (”Turcul din Italia”) este o opera bufa in doua acte, compusa de Gioacchino Antonio Rossini. Versiunea italiana a libretulului a fost scrisa de Felice Romani dupa un alt libret, cel al lui Caterino Mazzola, conceput in 1788 pentru lucrarea cu acelasi nume a compozitorului german Franz Seydelmann. Opera rossiniana a fost pusa in scena prima data in august 1814, la Scala din Milano. Se pot simti influentele lui Mozart, a carui “Cosi fan Tutte” fusese “jucata” pe aceeasi scena cu putin timp inainte. De altfel, compozitorul italian a studiat indeaproape partiturile lui Joseph Hayden si Wolgang Amadeus Mozart, fapt care i-a atras in epoca porecla “Il Tedeschino” (Micul german).

Rossini a compus nu mai putin de treizeci si noua de opere intr-un interval de cam saptesprezece ani, dintre care cele mai cunoscute (publicului larg) sunt “Barbierul din Sevilla”, “Semiramida”, “Othello” sau “Wilhem Tell”. Fie ca este vorba despre drame lirice sau comedii, lucrarile se bazeaza pe crescendo-uri care nu ofera spectatorului posibilitatea de a se detasa de logica propusa de autor. Spiritul pozitiv, veselia, tineretea sunt doar cateva dintre atributele compozitiilor lui Gioacchino Antonio – in fapt, bucuria de a trai. Ariile emana vitalitate, in timp ce pasajele de trecere se constituie in momente de forta, care permit numeroase variatiuni si interpretari. In opera lui Rossini, indiferent de natura subiectului, partitura vocii detine ponderea, fiind elementul de baza in transmiterea emotiei.

Pe tarmul marii, in apropiere de Napoli, un poet se plimba (mediteaza) cautand subiectul pentru o opera bufa. El intalneste un grup “gipsy”, din care fac parte si frumoasa dar nefericita Zaida si confidentul ei, Albazar. Va reusi el sa “extraga” un subiect interesant in urma acestei intalniri? Tinand cont ca Zaida apartine unui harem si ca este indragostita de Selim …

In loc de orice alte comentarii, inutile in raport cu opera insasi, recomandam vizionarea / auditia “Turcul(ui) din Italia”. Astfel, ne vom bucura de partitura lui Rossini urmarindu-i pe Don Geronio (bas), Fiorilla (sopran), Selim (bas), Narciso (tenor), Zaida (mezzo sopran), pe Poet (bas), ca si pe Albazar (tenor) sau corurile “gypsy” ori de turci.

Luni, 10 decembrie, la ora 22, postul Senso TV va difuza o emisiune de o ora si jumatate cu aspecte de la Festivalul de Jazz Garana 2007.

Cea de-a unsprezecea editie a Festivalului de Jazz de la Garana a avut loc intre 12 – 15 iulie 2007. Povestea festivalului din Muntii Semenic a inceput in 1997, cand Gigi Taus, Marius Giura, Rudy Kortvelyessy si Florian Lungu au organizat un prim “gathering” al muzicienilor de jazz romani care activeaza peste hotare, evenimentul – transfigurat in festival – luand amploare odata cu ultimele editii.

Concertele lui Jean Luc Ponty din 2006 si al lui Jan Garbarek din 2007 au starnit mari valuri printre nu foarte multii, insa adevaratii fani romani de jazz, care si-au inclus cu aceasta ocazie Garana in agenda anuala. Faptul ca zona ofera locuri limitate de cazare in pensiuni si hoteluri a determinat aparitia unui campus de corturi pe durata festivalului, cu tot ce presupune acest tip de turism cultural. Exista voci care vorbesc despre “un Woodstock al jazz-ului banatean”, dar similitudinile cu manifestarea californiana se rezuma la cateva aspecte formale.

Alaturi de Jan Garbarek, in 2007 au putut fi ascultati la Garana: Manu Katche, Rainer Brunninghaus, Scott Henderson, John Humprey, Nguyen Le, Cathy Renoir, Teodora Enache. Printre recitalurile care au impresionat se numara cel al trio-ului polonez Maciej Sikala sau al trio-ului timisorean Acum, care s-au inscris intr-o medie a asteptarilor la un astfel de festival. Nguyen Le a oferit un recital de exceptie, un tribute to Jimmy Hendrix, in care bine cunoscutele teme au fost abordate jazz-istic, fiind combinate cu sonoritati afro-caraibiene. Momente de magie muzicala la finalul carora Florian Lungu, in lipsa palariei, si-a depus ritualic cravata pe jos. Teodora Enache, Jean Stoian si Olexander Beregovsky din Ucraina au oferit un dialog intre voce, chitara si percutie, din care nu au lipsit temele standard, etno-jazz-ul de inspiratie romaneasca sau muzica klezmer, a evreilor din sud estul Europei, convertita in sonoritati de jazz. Scott Henderson a adus la Garana blues, funk, swing, jazz si rock. In 1991 – 92, Henderson a fost desemnat drept chitaristul de jazz nr. 1 al lumii de catre Guitar Player’s Annual Reader’s Poll. Colaborarile sale cu Chick Corea, Ponty sau Zawinul sunt doar o mica parte din cartea sa de vizita.

A-l “avea” pe Jan Garbarek intr-un colt uitat de lume, departe de marile zgomote ale civilizatiei, intr-o noapte rece (precum cele scandinave), a fost cu siguranta un privilegiu. Faptul ca artistul a venit la Garana, unde a fost aplaudat de cateva mii de spectatori, este un semn de recunoastere a existentei noastre ca tara, ca posibil angajator, dar si a publicului ca iubitor/cunoscator de jazz. Garbarek s-a aflat in fata unor oameni care au stiut clar de ce sunt acolo.

Cele amintite anterior se constituie intr-un motiv suficient de puternic pentru a lua drumul Garanei sau de a urmari un material de la un asemenea regal de jazz.

Vineri, 7 decembrie, la ora 20, postul de televiziune Mezzo va difuza concertul “Bojan Zulfikarpasic si Michel Portal la Festivalul de Jazz Le Mans 2004”.

Nascut in Belgrad in 1968, intr-o familie de melomani, Bojan Zulfikarpasic a inceput sa studieze pianul la varsta de cinci ani. Dupa cum declara intr-un interviu, muzicianul a descoperit cantecele traditionale ale zonei geografice in care traia prin intermediul anturajului parintilor, muzica lui Bach, Ravel si Debussy – prin profesorul de muzica, Beatles-ul – gratie unui prieten si sunetul brazilian – prin tatal sau. Le canta pe toate dupa ureche, incercand sa “prinda” din prima acordurile corecte. Prin prisma cunostintelor deja acumulate, abaterile de la partitura nu reprezentau, in cazul erorilor, falsuri muzicale, ci reconstituirea melodico – armonica a partiturii memorate, prin intermediul improvizatiei. Asadar, atitudinea jazz-istica s-a instaurat in activitatea artistului in urma unui proces firesc. Ca adolescent, Boitan s-a lansat pe scena rock si jazz a tarii sale, fiind recunoscut prin Premiul Pentru Cel Mai Valoros Tanar Muzician din Iugoslavia.

O prima bursa internationala in Statele Unite (in 1986) deschide drumul international al lui Zulfikarpasic, care se stabileste din 1988 la Paris. In cativa ani, ajunge un nume de referinta al jazz-ului din Franta, aflandu-se constant in compania unor muzicieni precum Julien Lourau sau Magic Malik si apoi a unor “monstri sacri” precum contrabasistul Henri Texier sau clarinetistul Michel Portal.

Vocabularul jazz-istic elaborat si deschiderea spre elementul etno (balcanic) reprezinta intro-ul pentru o serie de proiecte muzicale bazate pe ideea de diversitate culturala. Colaboreaza astfel cu percutionistul algerian Karim Ziad, cu maestrul de muzica sufi Kudsi Erguner din Turcia, cu chitaristul de jazz rock Vlatko Stefanovski din fosta Iugoslavie si cu numerosi alti artisti reprezentanti ai acestui gen. Intre timp, Bojan Zulfikarpasic nu a abandonat activitatea solistica. Participarea la festivaluri precum cele de la Montreal, North Sea Jazz, Paris Jazz Festival, Copenhagen Jazz Festival, Jazz in Marciac, La Roque d’Anthéron si numeroase altele sau concertele clasice de la Palau de la Musica din Barcelona si Konzerthaus Wien sunt cateva repere ale carierei artistului, pe care Guvernul Frantei l-a inobilat in 2002 cu titlul Chevalier de l’ordre des Arts et des Lettres, iar Academia de Franceza de Jazz cu Prix Django Reinhardt, premiu acordat muzicianului de jazz al anului. 2005 i-a adus, de asemenea distinctia “European Jazz Prize” (Hans Koller Prize) pentru cel mai bun jazzman european …

Michel Portal, colaborator al lui Bojan Zulfikarpasic in concertul din cadrul Festivalului de Jazz Le Mans 2004, este unul dintre “arhitectii” europeni ai jazz-ului modern. Un numitor comun cu Zulfikarpasic este activitatea in muzica contemporana clasica, desfasurata in paralel cu cea din jazz. Nascut in 1935, Portal a avut ocazia de a evolua in compania unor mari nume precum Coltrane, Barre Phillips sau Joachim Kuhn (care a concertat si in Romania in 1990, la Festivalul de Jazz de la Sibiu!). In domeniul “contemporary music”, Michel Portal este considerat a fi un veritabil artist Post John Cage. Colaborarile cu trombonistul – compozitor Vinko Globokar, cu pianistul Carlos Roque Alsina si percutionistul Jean-Pierre Drouet, cu Stockhausen, Maruicio Kagel si Luciano Berio – printre altii, il recomanda drept unul dintre cei mai interesanti artisti ai momentului.